In intervalul 29 noiembrie 1918 – 4 septembrie 1940 la conducerea ţării au fost 30 de cabinete cu tot atâţia prim-miniştri
Viaţa oamenilor obişnuiţi era ordonată de accesul la resurse, iar polarizarea socială a fost mai mult decât evidentă.
Oraşul dispunea de o divizare socială reprezentată de trei cercuri: pauperii sau sărăcia lucie aşezată la margine, funcţionarii, contabilii, profesorii, inginerii pe linia mediană, oamenii de afaceri, industriaşii şi proprietarii de pământuri, în centrul oraşului.Familiile de ţărani au fost alcătuite din cel puţin 5-6 copii, însă numărul acestora a fost şi mai ridicat, în Moldova şi Basarabia, chiar până la 10-12.
Nevoia de braţe de muncă a fost la rândul ei o cerinţă permanentă pentru mediul rural. Lociunţele ţăranilor se mărgineau la cel mult două sau trei camere, dintre care una era dedicată primirilor şi în care nu locuia nimeni.
Adeseori toată familia se regrupa într-o singură cameră care servea şi de dormitor şi de sală de masă. Prosperitatea lor era dată de numărul de pogoane sau iugăre de pământ deţinute.
În a doua decadă a perioadei interbelice s-a ridicat totuşi o clasă ţărănească de mijloc de o condiţie mult mai bună faţă de sfârşitul primului război mondial.Mai multă abundenţă în Transilvania, Bucovina, Banat-Crişana şi unele regiuni din Vechiul Regat şi sărăcie în Moldova, Dobrogea, părţi din Muntenia şi Oltenia. Educaţia şi sănătatea au rămas două domenii în care politicienii au promis “marea cu sarea” şi în care schimbările în bine au fost puţine şi întârziate.
Cursul primar era gratuit, însă implica cheltuieli din partea părinţilor pentru haine şi manuale, rechizite.
Dintr-o frecvenţă şcolară de 60 la sută, abia jumătate reuşeau să promoveze primele patru clase. Mentalitatea ţăranului că “nu-l dau la şcoală, că nu-l fac popă” era des întâlnită în România interbelică.
Abia 1 la sută din copiii de ţărani ajungeau să-şi încheie o educaţie superioară. Rata de alfabetizare atingea la sfârşitul perioadei interbelice procentul de 50 la sută din populaţia ţării.Cu toate acestea în perioada interbelică din 200 de intelectuali de marcă ai ţării, 170 proveneau din rândul ţăranilor.